Gheața arctică atinge minimul anual în 2026: Date alarmante NASA

Cercetătorii de la NASA și de la Centrul Național de Date pentru Zăpadă și Gheață (NSIDC) din cadrul Universității Colorado Boulder au confirmat că gheața marină din regiunea arctică a atins întinderea minimă anuală pe data de 12 septembrie 2026. Conform măsurătorilor satelitare, gheața a acoperit o suprafață estimată la 1,78 milioane de mile pătrate (aproximativ 4,6 milioane de kilometri pătrați). Această valoare plasează anul 2026 la egalitate cu anii 2008, 2010 și 2025 pentru a zecea cea mai scăzută întindere minimă din istoria înregistrărilor prin satelit.

Această observație subliniază o tendință îngrijorătoare pe termen lung. Datele colectate în ultimele decenii arată că ultimii 20 de ani, din 2007 până în 2026, au produs cele mai scăzute 20 de minime anuale ale gheții marine arctice de când au început măsurătorile satelitare continue, la sfârșitul anului 1978. Deși cifrele variază ușor de la an la an, direcția generală indică o pierdere constantă a masei de gheață în regiunea polară de nord.

Dinamica sezonieră și impactul schimbărilor climatice

Gheața marină din Arctica urmează un ciclu natural riguros, dictat de succesiunea anotimpurilor. Aceasta crește în timpul toamnei și iernii, perioade caracterizate prin întuneric polar și temperaturi extrem de scăzute, și se retrage pe măsură ce temperaturile cresc în timpul primăverii și verii. De regulă, punctul cel mai scăzut al acestei întinderi este atins în luna septembrie, înainte ca procesul de îngheț să reînceapă.

Condițiile meteorologice locale joacă un rol crucial în determinarea cantității de gheață care se topește de la o vară la alta. Linette Boisvert, cercetător specializat în gheața marină la Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA, explică faptul că în ultimul deceniu s-a observat un fenomen interesant: creșterea nebulozității (acoperirea cu nori) a prevenit radiația solară să accelereze și mai mult topirea gheții. Acest factor a contribuit la o relativă stabilitate a întinderii gheții în lunile septembrie din ultimii ani, prevenind recorduri negative și mai drastice.

Analiza experților: Un platou la niveluri scăzute

Walt Meier, cercetător principal la NSIDC, oferă o perspectivă nuanțată asupra situației actuale. Deși datele din ultimii ani par să indice o stagnare sau un „platou” al topirii, el avertizează că acest nivel rămâne extrem de scăzut în comparație cu prima parte a înregistrărilor istorice. „Am ajuns la un platou, dar suntem încă la un nivel scăzut față de începutul înregistrărilor”, a declarat Meier. Această stabilitate relativă nu trebuie confundată cu o recuperare a ecosistemului arctic, ci mai degrabă cu o nouă stare de echilibru fragil într-un climat mult mai cald decât cel de acum 40 de ani.

Cercetătorii subliniază că, deși norii pot oferi o protecție temporară împotriva soarelui de vară, tendința de încălzire a oceanului și a atmosferei continuă să exercite presiune asupra calotei glaciare. Gheața care supraviețuiește verii este adesea mai subțire și mai fragilă, fiind mai susceptibilă la fragmentare sub acțiunea vânturilor și a curenților marini.

Situația contrastantă din Antarctica

În timp ce Arctica a atins minimul, la celălalt capăt al planetei, gheața marină din Antarctica se apropie de maximul său anual. Totuși, evoluția din emisfera sudică a prezentat anomalii semnificative în luna august 2026. Întinderea gheții antarctice a scăzut cu aproximativ 300.000 de kilometri pătrați într-o perioadă de doar șase zile, înainte de a-și relua creșterea sezonieră.

Walt Meier a explicat că această scădere bruscă pare să fi fost asociată cu condiții meteorologice specifice care au împins și compactat gheața subțire și mobilă de la marginea exterioară a calotei. Deși astfel de fluctuații apar periodic, magnitudinea evenimentului din acest an este considerată neobișnuită de către specialiști. Spre deosebire de Arctica, care este un ocean înconjurat de uscat, Antarctica este un continent înconjurat de ocean, ceea ce face ca gheața să fie mult mai expusă vânturilor și schimbărilor bruște de temperatură.

Monitorizarea satelitară: Cinci decenii de date

Capacitatea omenirii de a înțelege aceste schimbări globale se bazează pe aproape cinci decenii de monitorizare continuă din spațiu. NASA și Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA) au utilizat o serie de instrumente satelitare pentru a menține o evidență neîntreruptă, începând cu satelitul Nimbus-7 în octombrie 1978. Această continuitate este esențială pentru a distinge între variațiile meteorologice pe termen scurt și tendințele climatice pe termen lung.

După era Nimbus-7, înregistrările au continuat cu instrumente la bordul sateliților din Programul de Sateliți Meteorologici de Apărare (începând cu 1987) și prin satelitul Aqua al NASA (2002-2011). În prezent, comunitatea științifică se bazează pe datele furnizate de radiometrul AMSR2 (Advanced Microwave Scanning Radiometer 2), lansat în 2012 la bordul satelitului GCOM-W al agenției spațiale japoneze JAXA. Aceste instrumente permit măsurarea gheții chiar și prin stratul de nori sau în timpul nopții polare, oferind o imagine completă a stării polilor.

Perspective și incertitudini viitoare

Deși datele din ultimii ani arată o scădere generală a maximelor anuale în Antarctica, cercetătorii precum Boisvert și Meier rămân prudenți în a caracteriza aceste schimbări ca fiind o tendință pe termen lung, similară celei din Arctica. Variabilitatea naturală de la an la an în emisfera sudică este mult mai mare, ceea ce face dificilă separarea „zgomotului” meteorologic de semnalul schimbărilor climatice antropogene.

NASA și NSIDC urmează să anunțe maximul anual pentru Antarctica la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie, după ce se va confirma că procesul de îngheț sezonier s-a încheiat oficial. Aceste date sunt vitale nu doar pentru climatologi, ci și pentru modelele de prognoză globală, deoarece gheața polară joacă un rol critic în reglarea temperaturii planetei prin reflectarea energiei solare înapoi în spațiu.