NASA monitorizează El Niño 2026: Cel mai puternic fenomen din 1950

Un fenomen mai rar decât o eclipsă solară și mai puternic decât orice sistem de furtună individual se desfășoară în această toamnă, iar NASA îl monitorizează îndeaproape. El Niño este un model climatic natural care apare aproximativ la fiecare doi până la șapte ani, fiind marcat de temperaturi ale apei mai calde decât în mod normal în anumite părți ale Pacificului ecuatorial. Oamenii de știință de la NASA urmăresc cu atenție modul în care acesta modifică vânturile alizee, redistribuie căldura oceanică, perturbă tiparele de precipitații și crește înălțimea suprafeței mării în anumite regiuni ale Pacificului.

Conform Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA), există o probabilitate de 83% ca cel mai puternic El Niño din 1950 să fie în plină desfășurare. Efectele sunt deja resimțite la nivel global de fermieri, pompieri și comunități de coastă. NASA utilizează o flotă complexă de sateliți pentru a cartografia acest fenomen direct de la epicentrul său din Oceanul Pacific ecuatorial, oferind date esențiale pentru înțelegerea impactului său asupra planetei.

Dinamica suprafeței mării și valurile Kelvin

Unul dintre primele indicii ale acestui eveniment istoric a apărut în imaginile satelitare încă din ianuarie 2026. Cercetătorii au observat o umflătură de apă caldă, cunoscută sub numele de val Kelvin, în apropierea Microneziei, în Pacificul de Vest. Valurile Kelvin sunt impulsuri de apă care se mișcă lent și se întind pe mii de kilometri. Acestea funcționează ca niște autostrăzi subacvatice, transferând căldura de la vest la est prin Pacific.

Apa caldă încălzește aerul direct de deasupra sa, determinându-l să se ridice. Această schimbare a presiunii atmosferice slăbește sau chiar inversează vânturile alizee, care în mod normal bat dinspre Americi spre Asia. Rezultatul este o creștere suplimentară a nivelului mării în Pacificul de Est și o încălzire și mai accentuată a apelor. Până în luna aprilie, aceste valuri Kelvin au ajuns în Pacificul de Est, iar temperaturile de la suprafață au început să crească semnificativ. Deoarece apa caldă se dilată, nivelul local al mării a crescut în unele zone cu 30 până la 40 de centimetri. Aceste mase de apă pot fi observate deplasându-se spre America de Sud și apoi urcând de-a lungul coastei spre California, în timp ce în zone precum Indonezia și nordul Australiei, nivelul mării este cu 15-20 cm mai mic decât media.

Tehnologia satelitară și monitorizarea de precizie

„Valurile Kelvin sunt ca bătăile inimii pentru El Niño”, explică Josh Willis, cercetător de proiect pentru misiunile de monitorizare a nivelului mării la Jet Propulsion Laboratory (JPL) al NASA. Sateliții de altimetrie permit oamenilor de știință să privească în interiorul oceanului și să monitorizeze fiecare astfel de „bătaie”. Din 1993, NASA utilizează altimetria satelitară pentru a urmări înălțimea oceanului cu o precizie extremă, o tradiție continuată astăzi de sateliții Sentinel-6.

Acești sateliți sunt echipați cu altimetre radar de ultimă generație care pot supraveghea milioane de kilometri pătrați de ocean într-o singură zi. Datele colectate de Sentinel-6 completează rețeaua de senzori oceanici și balize în derivă ale NOAA, oferind o imagine tridimensională a modului în care căldura se deplasează prin straturile oceanice. Această monitorizare constantă este vitală pentru prognozele meteorologice pe termen lung, deoarece oceanul stochează o cantitate imensă de energie care influențează atmosfera.

Încălzirea apelor din Pacific și impactul global

Apa de mare mai caldă decât în mod normal este cel mai cunoscut indicator al fenomenului El Niño. În prezent, temperaturile de la suprafața mării în Pacificul de Est sunt cu aproximativ 1,7 grade Celsius peste media pe termen lung și ar putea crește și mai mult în lunile următoare. Sateliții dotați cu radiometre cu microunde și infraroșu pot „vedea” prin nori pentru a măsura energia termică de la suprafața apei.

În 2026, hărțile satelitare au evidențiat o bandă de apă caldă care s-a extins pe parcursul primăverii, acoperind milioane de kilometri pătrați. Această acumulare masivă de căldură nu rămâne izolată în ocean. Aerul de deasupra apei preia căldura și umiditatea, transportându-le în atmosferă. Acest proces alimentează furtuni și rearanjează tiparele meteorologice la nivel global, provocând secete în unele regiuni și inundații devastatoare în altele. Practic, El Niño acționează ca un motor care redistribuie energia pe întreaga planetă.

Schimbarea culorii oceanului și ecosistemul marin

Un aspect mai puțin discutat, dar monitorizat intens de NASA, este modul în care El Niño schimbă culoarea oceanului. Satelitul PACE (Plankton, Aerosol, Cloud, ocean Ecosystem), lansat în 2024, a observat că apele din Pacificul ecuatorial au devenit vizibil mai albastre în ultimele luni. Această schimbare de nuanță este cauzată de declinul fitoplanctonului, plante microscopice care stau la baza lanțului trofic marin.

Fitoplanctonul prosperă în ape reci și bogate în nutrienți. În timpul unui eveniment El Niño, slăbirea vânturilor alizee reduce fenomenul de „upwelling” (ridicarea apelor adânci, reci și bogate în nutrienți, la suprafață). Fără acești nutrienți, populațiile de fitoplancton scad drastic, iar apa își pierde nuanța verzuie, devenind mai albastră. Matthew Kehrli, cercetător la NASA Goddard Space Flight Center, subliniază că aceste date colectate în timp real prin instrumentul hyperspectral de pe PACE permit cercetătorilor să vadă cum viața marină este forțată să migreze către noi zone de hrănire din cauza lipsei de hrană la baza piramidei trofice.