Tăcerea generațiilor: Filmul despre asediul Sarajevo la Holiday Inn

Hotelul Holiday Inn din Sarajevo, cunoscut astăzi sub numele simplu de „Holiday”, rămâne un simbol arhitectural și istoric al capitalei Bosniei și Herțegovinei. În timpul asediului din 1992-1995, turnul său galben strident a servit drept bază pentru jurnaliștii străini care transmiteau ororile războiului chiar de pe linia frontului, pe celebra „Alee a Snipers-ilor”. Cu toate acestea, o nouă perspectivă cinematografică mută atenția de la corespondenții de război către personalul local care a menținut hotelul funcțional în condiții imposibile. Documentarul „Inn a State of Siege”, regizat de Qali Nur și produs de Dzenita Camo, explorează conversațiile care nu au avut loc niciodată între acești supraviețuitori și fiii lor.

O perspectivă inedită asupra supraviețuirii cotidiene

Proiectul a început aproape accidental în 2019, când regizoarea olandezo-somaleză Qali Nur se afla în Sarajevo pentru un alt proiect. Trecând zilnic pe lângă hotel, curiozitatea a împins-o să intre și să înceapă discuții informale cu angajații care lucraseră acolo în timpul războiului. Ceea ce trebuia să fie o vizită scurtă s-a transformat într-o muncă de documentare de șase ani. Nur a descoperit că, deși lumea cunoștea poveștile jurnaliștilor cazați acolo, viața celor care făceau paturile, găteau sau conduceau mașinile sub ploaia de gloanțe rămăsese în mare parte neexplorată.

Producătoarea filmului, Dzenita Camo, aduce o notă personală profundă acestui proiect. Născută în Sarajevo, ea a părăsit orașul ca un copil bolnav la începutul asediului, fiind trimisă de părinți la rude în Rotterdam, cu speranța că se va întoarce în câteva săptămâni. Acele săptămâni s-au transformat în decenii, iar Camo și-a construit o carieră în Olanda, purtând mereu cu ea nostalgia și trauma nespunsă a orașului natal. Colaborarea cu Nur a reprezentat pentru ea ocazia de a se reconecta cu rădăcinile sale și de a procesa propria istorie fragmentată.

Momentul care a schimbat structura filmului

Inițial, documentarul nu fusese conceput ca un dialog între generații. Structura actuală, care prezintă trei tați (foști angajați ai hotelului) alături de fiii lor, a apărut dintr-o barieră lingvistică. În timpul unui interviu cu Mustafa Osmanovic, unul dintre veteranii hotelului, Nur a avut nevoie de un traducător. Mustafa l-a chemat pe fiul său, Amar, care lucra în apropiere și vorbea fluent engleza. În timp ce Amar traducea cuvintele tatălui său, regizoarea a observat ceva fascinant: fiul auzea multe dintre aceste detalii pentru prima dată și a început să pună propriile întrebări, dincolo de rolul de traducător.

Această dinamică a devenit coloana vertebrală a filmului. Nur a realizat că în multe familii din Bosnia, trauma războiului este un subiect tratat cu o tăcere protectoare. Copiii nu întreabă pentru a nu redeschide răni vechi, iar părinții nu povestesc pentru a-și proteja copiii de brutalitatea trecutului. Filmul îi aduce împreună pe Mustafa și Amar Osmanovic, pe Faruk Titoric și fiul său Ervin, precum și pe Ismet Mrsevic alături de fiul său Adnan, oferindu-le un spațiu sigur pentru a rupe această tăcere generațională.

Tensiunea dintre memorie și protecție

Documentarul surprinde momente de o intensitate emoțională rară. Într-o scenă, Faruk povestește cum își risca viața pentru a stinge incendiile provocate de bombardamente, iar reacția fiului său, o declarație simplă de mândrie, îl ia pe tată prin surprindere. Într-o altă secvență, Ismet, care a lucrat ca șofer în timpul asediului, descrie momentele de groază trăite pe drumurile orașului, în timp ce fiul său, Adnan, procesează aceste informații în timp real, încercând să reconcilieze imaginea tatălui său cu cea a supraviețuitorului de război.

Qali Nur subliniază că nu a dorit niciodată să forțeze subiecții să vorbească. Ea a observat cum fiii, deși curioși, dădeau uneori semne că vor să oprească discuția pentru a-și proteja tații de suferință. Această abordare experimentală, în care întrebările sunt adresate de membrii familiei și nu de un intervievator extern, a oferit filmului o onestitate brutală. Lipsa de experiență a fiilor în a lua interviuri a creat pauze și momente de stângăcie care, în final, s-au dovedit a fi mai grăitoare decât orice dialog regizat.

Rezistența prin normalitate și umor

Deși filmul nu evită brutalitatea asediului — moartea, lipsurile și frica constantă — el include și momente de o tandrețe neașteptată. Nur explică faptul că subiecții au adus singuri în discuție amintiri „luminoase”, cum ar fi meciurile de fotbal jucate cu jurnaliștii sau improvizarea unui tort de ziua de naștere. Aceste momente nu sunt văzute ca o relaxare a tensiunii, ci ca o formă de rezistență activă împotriva dezumanizării.

O poveste care a marcat-o pe regizoare, deși nu a ajuns în varianta finală, este cea a lui Ismet, care își amintește că a fumat „cea mai bună țigară din viața lui” în centrul vechi (Baščaršija), în timp ce în depărtare se auzeau grenadele explodând. Nur argumentează că acea țigară nu ar fi fost atât de prețioasă dacă nu ar fi existat contextul morții iminente. Această împletire între oroare și plăcerile mărunte ale vieții este esența supraviețuirii în Sarajevo.

Impactul educațional și viitorul proiectului

După premiera de la Rotterdam, unde publicul tânăr a mărturisit că filmul i-a motivat să meargă acasă și să își întrebe părinții despre trecut, „Inn a State of Siege” va fi proiectat la Festivalul de Film de la Sarajevo pe 18 august. Echipa de producție nu se oprește însă aici. Dzenita Camo a dezvoltat un pachet educațional gratuit pentru școlile din Olanda, menit să deschidă dialogul despre migrație, conflict și polarizare.

Într-o țară ca Olanda, unde o mare parte din populație are un istoric de migrație, povestea asediului din Sarajevo devine un instrument pedagogic valoros. Filmul, finanțat parțial prin crowdfunding după ce fondurile instituționale s-au dovedit insuficiente pentru un lungmetraj, demonstrează că interesul pentru istoria europeană recentă rămâne ridicat, în ciuda provocărilor de producție. Pentru Camo și Nur, acest proiect este mai mult decât un film; este o punte între trecutul dureros al Bosniei și viitorul unei generații care are nevoie de răspunsuri pentru a se vindeca.