25 de ani de la „Pride-ul Însângerat”: Lupta LGBT în Serbia

La 25 de ani după ce prima tentativă a Serbiei de a organiza un marș pentru drepturile LGBTQ+ a fost întreruptă brutal de violențe, organizatorii privesc înapoi la moștenirea acelui moment și la schimbările profunde, dar incomplete, prin care a trecut comunitatea din 2001 până în prezent. Ediția din acest an a Paradei Pride de la Belgrad este programată să aibă loc sâmbătă, purtând același slogan ca în urmă cu un sfert de secol: „Există spațiu pentru noi toți”.

În 2001, doar câteva zeci de persoane au îndrăznit să participe la acel prim marș. De atunci, Belgrad Pride a crescut într-un eveniment mult mai amplu, atrăgând sute și uneori mii de participanți. Deși autoritățile asigură acum securitatea evenimentului, organizarea rămâne o provocare într-o societate în care toleranța față de comunitatea LGBTQ+ este încă limitată. Mulți dintre activiștii implicați încă de la început consideră că, deși situația este mult mai bună astăzi, multe dintre problemele fundamentale rămân nerezolvate.

Un act revoluționar sub spectrul fricii

Agata Milan Djuric, una dintre pionierii mișcării LGBTQ+ din Serbia și organizatoare a primului Pride, își amintește cu emoție ziua de 30 iunie 2001. „Mă pregăteam și aveam acest sentiment suprarealist; parcă era ireal că așa ceva se va întâmpla în Serbia, la Belgrad, pentru prima dată în istorie”, a declarat ea pentru BIRN. Djuric urma să deschidă evenimentul ca prima drag queen din Serbia, sub numele de scenă Viva La Diva, plănuind să cânte imnuri queer precum „I Will Survive” și „Over the Rainbow”.

Ceea ce trebuia să fie o celebrare a iubirii și diversității în Piața Republicii s-a transformat rapid într-un coșmar. Hoarde de tineri extremiști au atacat participanții și pe oricine părea să facă parte din comunitate. Peste 40 de persoane au fost rănite, fiind urmărite, lovite cu pumnii și picioarele pe străzile centrale. Autoritățile de la acea vreme au fost acuzate că nu au protejat cetățenii, deși grupări neo-fasciste precum Obraz, „Blood and Honour” sau „1389” anunțaseră public atacurile prin afișe lipite în tot orașul.

Optimismul post-Milosevic și realitatea dură

Activiștii erau animați de un optimism naiv după înlăturarea liderului naționalist Slobodan Milosevic în anul precedent. Instalarea unui guvern orientat spre democrație le-a dat încredere că valorile societății se vor schimba rapid. „Eram pur și simplu purtați de valul schimbării, pentru că mulți dintre noi fuseserăm activiști anti-regim și de pace”, explică Djuric. Totuși, deși regimul politic se schimbase, structurile aparatului de securitate rămăseseră în mare parte aceleași.

În ziua marșului, poliția a fost aproape absentă. Întăririle au sosit doar când atacatorii au început să îi lovească și pe puținii ofițeri prezenți. Djuric își amintește cu amărăciune cum un polițist a refuzat să intervină, spunând: „Nu protejăm poponari și lesbiene”. În ciuda pericolului de moarte, ea a rămas în piață pentru a-i îndruma pe oameni spre casă, considerând acel moment, din perspectivă istorică, un act pur revoluționar care a forțat societatea să vadă realitatea violentă în care trăiau persoanele LGBT.

Alianța cu mișcarea feministă și „umanismul selectiv”

În acea perioadă, homosexualitatea fusese dezincriminată în Serbia doar din 1994. Activismul a crescut lent, având ca principal aliat mișcarea pentru drepturile femeilor. Fără sprijinul organizațiilor feministe, mișcarea LGBTIQ s-ar fi dezvoltat mult mai greu. Totuși, multe organizații consacrate pentru drepturile omului au evitat să susțină Pride-ul din 2001, de teamă să nu fie etichetate negativ.

Djuric descrie atitudinea intelectualilor și artiștilor de atunci ca fiind un „umanism selectiv”. La conferința de presă organizată după violențe, doar zece figuri publice au venit să condamne atacurile. Stigmatizarea era atât de profundă încât majoritatea liderilor de opinie nu au îndrăznit să se solidarizeze cu o comunitate considerată „patologică” sau „deviantă” de către restul societății.

Pride ca motor al schimbării legislative

Deși după 2001 a urmat o pauză lungă, următorul Pride fiind organizat abia în 2010, evenimentul a servit drept catalizator pentru reforme. Din 2010, marșul a avut loc aproape anual, deși sub o securitate strictă și în zone restricționate. Un punct de cotitură a fost anul 2022, când Belgradul a găzduit EuroPride, un eveniment paneuropean care, în ciuda interdicțiilor inițiale ale statului din motive de „securitate”, a reușit să se desfășoare într-o formă limitată.

Goran Miletic, un alt organizator veteran, consideră Pride-ul un test de turnesol pentru drepturile omului în Serbia. El subliniază că, deși Serbia a avut o prim-ministră lesbiană, Ana Brnabic, aceasta a fost criticată pentru lipsa de acțiuni concrete în favoarea comunității. Miletic susține că autoritățile folosesc adesea comunitatea LGBT ca pe un instrument de negociere cu Uniunea Europeană, mimând toleranța pentru a câștiga puncte politice la Bruxelles, în timp ce legi esențiale, precum cea a uniunilor civile, sunt blocate sistematic.

Progrese reale și cultura Drag

În ciuda rezistenței politice, s-au înregistrat progrese. Din 2009, Legea Anti-Discriminare protejează orientarea sexuală și identitatea de gen, iar aproximativ 17 legi au fost modificate pentru a include protecții specifice. De asemenea, statul sârb acoperă acum 65% din costurile medicale pentru tranziția persoanelor transgender.

O schimbare vizibilă este și în plan cultural. Agata Milan Djuric observă că arta drag, care în 2001 era un tabou absolut, a devenit parte din cultura mainstream. Drag queens precum Alexis Plastic sunt senzații pe TikTok, iar grupul Harem Girls a participat chiar la selecția națională pentru Eurovision. Această vizibilitate media a ajutat la sensibilizarea societății, făcând ca existența persoanelor queer să nu mai fie un subiect interzis, așa cum era în anii '90. Totuși, lupta continuă, deoarece „spațiul pentru toți” este o cucerire care trebuie apărată în fiecare zi.