Prețul tăcerii: 16 ani sub regimul Viktor Orban, documentați

După 16 ani de dominație politică neîntreruptă a partidului Fidesz, Ungaria a trecut printr-o schimbare seismică la alegerile generale din 12 aprilie 2026. Înfrângerea zdrobitoare a lui Viktor Orban a adus o undă de euforie în rândul opoziției, însă pentru mulți cetățeni, bucuria a fost rapid înlocuită de o reflecție dureroasă asupra costurilor umane ale acestui deceniu și jumătate. Luca Varadi, sociolog și profesor asociat la Universitatea Central Europeană (CEU) din Viena, a transformat aceste sentimente într-o inițiativă de documentare istorică fără precedent.

Proiectul intitulat „Igy eltunk itt” („Așa am trăit aici”) s-a născut dintr-o postare virală pe Facebook și a devenit rapid o arhivă de istorie orală. Împreună cu soțul său, cercetătorul Tamas Kohut, Varadi colectează interviuri detaliate cu oameni care au simțit pe propria piele eroziunea instituțiilor democratice. Deși s-a scris mult despre „backsliding-ul” democratic din perspectivă politică, acest proiect se concentrează pe micro-istorii: cariere distruse, familii destrămate și traumele exilului forțat.

Exilul ca strategie de supraviețuire și trauma dezrădăcinării

Una dintre cele mai recurente teme în mărturiile colectate este emigrarea. Aproximativ 400.000 de maghiari au părăsit țara în ultimii 16 ani. Deși motivele economice sunt adesea invocate, interviurile realizate de Varadi scot la iveală o realitate mult mai nuanțată: mulți au plecat pentru a scăpa de un sistem politic sufocant. Edit și Peter sunt un exemplu grăitor. Edit, o profesoară de germană apreciată, a devenit ținta criticilor colegilor și părinților după ce a militat pentru libertatea academică și împotriva reformelor educaționale ale Fidesz.

Tensiunea și izolarea au forțat-o să părăsească Ungaria pentru Germania, unde acum predă refugiaților. Soțul ei, fost jurnalist, a renunțat la carieră pentru a livra legume congelate, doar pentru a fi departe de mediul toxic de acasă. Prețul plătit a fost însă imens: Edit și-a pierdut mama în timp ce se afla în străinătate, o vinovăție care marchează mulți emigranți. Deși noul guvern Tisza încearcă să îi atragă pe acești oameni înapoi, rănile rămân adânci, iar încrederea se reconstruiește greu.

Dilemele morale ale celor care au rămas în sistem

Pentru cei care nu au plecat, supraviețuirea a însemnat adesea compromisuri morale dificile. Arhiva include mărturia unui jurnalist de la televiziunea publică maghiară, care se autointitulează „lider laș”. Deși nu a scris direct propagandă politică, ocupându-se de conținut cultural, el recunoaște că a fost o rotiță în „fabrica de minciuni” a statului. Salariul bun și confortul familiei au fost argumentele care l-au făcut să accepte un sistem pe care, în forul său interior, îl disprețuia.

Această „ascultare anticipativă”, un termen folosit de istoricul Timothy Snyder, descrie modul în care mulți cetățeni au încercat să ghicească dorințele puterii și să se conformeze înainte de a fi forțați. Totuși, există și povești de rezistență discretă. Un funcționar responsabil cu proiecte de dezvoltare a povestit cum a refuzat presiunile autorităților locale de a acorda contracte firmelor afiliate Fidesz. Deși se aștepta să fie concediat, integritatea sa nu a atras represalii imediate, demonstrând că, uneori, frica a fost mai mare decât pericolul real.

Autocrația informațională și lipsa solidarității sociale

Peter Kreko, directorul institutului Political Capital din Budapesta, explică succesul lui Orban prin conceptul de „autocrație informațională”. Spre deosebire de dictaturile clasice, regimul Fidesz nu a folosit violența fizică sau armele pentru a menține controlul, ci manipularea informației și controlul narativului public. Societatea maghiară, spune Kreko, are o tendință istorică de a se pleca în fața liderilor autoritari, o moștenire a perioadelor sub ocupație otomană, habsburgică sau sovietică.

Istoricul Stefano Bottoni subliniază o altă problemă majoră: lipsa cronică de solidaritate. În Ungaria nu au existat instituții puternice, precum sindicatul Solidaritatea din Polonia anilor '80, care să unească cetățenii. Revolta s-a limitat adesea la postări furioase pe rețelele sociale, în timp ce în viața reală, grupurile profesionale, cum ar fi profesorii, au fost lăsate să protesteze singure, fără sprijinul restului societății. Această atomizare a facilitat controlul statului asupra individului.

Vindecarea rănilor și lecții pentru viitor

Proiectul „Așa am trăit aici” nu este doar o privire spre trecut, ci un instrument pentru viitor. Varadi și Kohut speră ca aceste 400 de interviuri (ținta finală a proiectului) să servească drept avertisment pentru alte democrații fragile. Ura politică a pătruns până în interiorul familiilor, unde bunici și-au numit nepoții „trădători de țară” din cauza orientărilor politice diferite.

Confruntarea cu trecutul și o eventuală lustrație sunt considerate vitale de către experți pentru ca Ungaria să nu repete aceleași greșeli. Documentarea prețului individual — energia irosită pe strategii de supraviețuire și compromisuri — este primul pas spre vindecarea unei națiuni care a trăit timp de 16 ani într-o realitate paralelă construită de propagandă.