Băncile centrale on-chain: Viitorul banilor în era tokenizării

Tokenizarea în sectorul financiar wholesale (angro) a apărut ca una dintre cele mai promițătoare aplicații ale tehnologiei registrelor distribuite (DLT), permițând activelor financiare și banilor să fie reprezentați sub formă de jetoane digitale pe platforme programabile. Potențialele beneficii ale tokenizării sunt substanțiale, în special pentru zona euro, unde aceasta reprezintă o oportunitate de a stimula integrarea prin permiterea activelor și decontărilor să opereze pe infrastructuri comune. Cu toate acestea, avântul finanțelor tokenizate a fost parțial frânat de lipsa unui activ de decontare sigur.

Beneficiile tokenizării pentru zona euro

Tokenizarea oferă două avantaje fundamentale pentru finanțele wholesale: atomicitatea și programabilitatea. Atomicitatea presupune că etapele unei tranzacții se decontează împreună sau deloc, eliminând astfel riscul de decontare. Programabilitatea înseamnă că decontarea poate fi condiționată de un set de reguli executate automat, în loc să fie procesată ca o serie de pași secvențiali manuali. Deși aceste beneficii nu sunt exclusive tokenizării — platforma TARGET2-Securities (T2S) a Eurosistemului oferind deja livrare contra plată (DvP) — tokenizarea face ca această programabilitate să devină de uz general.

Tranzacțiile repo ilustrează perfect aceste beneficii. Acestea implică nu doar schimbul inițial de numerar și colateral, ci și substituirea colateralului, gestionarea marjelor și returnarea acestuia la scadență. Pe o platformă programabilă, aceste procese pot fi automatizate prin contracte inteligente (smart contracts), reducând nevoia de reconciliere și intervenție manuală între multiple instituții. Aceste avantaje sunt și mai vizibile în tranzacțiile transfrontaliere, unde fricțiunile operaționale legate de fusul orar și pre-poziționarea colateralului pot fi eliminate.

Limitările stablecoins în fața banilor băncii centrale

O condiție prealabilă pentru deblocarea beneficiilor tokenizării este disponibilitatea unui activ de decontare de încredere. Sistemele monetare moderne sunt construite pe o structură pe două niveluri: băncile centrale emit activul suprem de decontare (banii băncii centrale), în timp ce băncile comerciale emit creanțe care circulă la paritate. Istoria ne-a arătat că sistemele fragmentate, cum a fost era „free banking” din SUA, unde băncile emiteau propriile bancnote, au dus la instabilitate și discounturi mari pentru monedele mai puțin sigure.

Deși stablecoins ar putea fi proiectate să fie sigure (fără risc de credit sau durată), ele nu pot îndeplini o funcție critică: capacitatea de a extinde lichiditatea în mod elastic. Un emitent de stablecoin nu poate crea lichiditate în perioade de stres financiar, spre deosebire de o bancă centrală care poate interveni pentru a stabiliza sistemul. Prin urmare, stablecoins nu pot înlocui rezervele băncii centrale ca activ de decontare suprem; ele sunt mai degrabă complemente care pot sprijini noi forme de activitate economică digitală, dar nu pot constitui fundamentul unui sistem financiar la scară largă.

Trei modele pentru integrarea on-chain

Isabel Schnabel analizează trei opțiuni pentru prezența banilor băncii centrale în mediul tokenizat. Prima opțiune este emiterea directă a rezervelor tokenizate pe un registru programabil. A doua este soluția de tip „punte” (bridge), care conectează sistemele de plată actuale la platformele DLT. A treia implică utilizarea unui intermediar privat care să tokenizeze rezervele în numele băncii centrale printr-un cont omnibus.

Modelul contului omnibus prezintă riscuri similare vechilor sisteme de corespondență bancară, unde valoarea jetonului depinde de soliditatea financiară și operațională a intermediarului privat. Mai mult, în acest scenariu, banca centrală rămâne un actor pasiv, fără a beneficia de avantajele tehnologice ale tokenizării. Soluția de tip punte menține, de asemenea, cadrul operațional tradițional, unde decontarea în numerar are loc off-chain, limitând eficiența tranzacțiilor atomice.

Modernizarea politicii monetare prin DLT

Adoptarea nativă a tehnologiei DLT de către băncile centrale ar permite acestora să desfășoare operațiuni de politică monetară direct pe platformă. Proiectul Pine, realizat de New York Fed și BIS Innovation Hub, a demonstrat că utilizarea contractelor inteligente poate face implementarea politicii monetare mai agilă. De exemplu, o operațiune repo standard ar putea fi executată atomic dacă atât colateralul, cât și rezervele există în același mediu programabil.

Programabilitatea ar permite, de asemenea, ca regulile de gestionare a colateralului să fie încorporate direct în procesul de decontare. Contractele inteligente ar putea solicita automat colateral suplimentar sau ar putea aplica rate de remunerare diferențiate în timp real. Aceste funcții sunt esențiale deoarece tokenizarea crește viteza cu care nevoile de lichiditate se propagă în sistem. Apelurile în marjă automatizate pot forța vânzări rapide de active, iar banca centrală trebuie să fie capabilă să furnizeze lichiditate cu aceeași viteză pentru a contracara dinamica prociclică a prețurilor.

Provocările infrastructurii unificate

O întrebare fundamentală rămâne dacă rezervele băncii centrale ar trebui să fie integrate pe un singur registru comun sau pe mai multe platforme conectate. O infrastructură unificată ar reduce fragmentarea și problemele de interoperabilitate, fiind aliniată cu obiectivele Uniunii Piețelor de Capital din Europa. Totuși, un registru unic ridică provocări majore privind reziliența (un punct unic de eșec), guvernanța și limitarea inovației private.

BCE explorează în prezent diverse soluții tehnice pentru a pune banii băncii centrale la dispoziția piețelor tokenizate. Scopul este de a asigura că, indiferent de evoluția tehnologică, banii băncii centrale rămân ancora sistemului financiar, oferind siguranță și neutralitate. Integrarea on-chain nu este doar o adaptare tehnologică, ci o necesitate strategică pentru a menține controlul asupra stabilității monetare într-un peisaj financiar digitalizat.